20 FEB. 2018
FOCURILE DE LA AFUMATI editia a V-a “OLELIA“
ORIGINI, SEMNIFICAȚII, RITUALURI
Lăsata Secului reprezintă ultima zi când se mai poate mânca „de dulce”, înainte de a începe unul din cele patru mari posturi rânduite in Biserica Ortodoxa (Postul Nașterii Domnului, Postul Sfintelor Paști, Postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel și Postul Adormirii Maicii Domnului).
Postul cel Mare sau Postul Sfintelor Paști este singurul care are două Lasata Secului, unul pentru carne, celălalt pentru lactate, ouă și pește.
În lumea satului, Lasata Secului de Paști păstreaza acte rituale specifice unui inceput de An Agrar celebrat la echinocțiul de primavara. In acest sens, prof. dr. Ion Ghinoiu afirma: “prin fixarea Paștelui în raport cu echinocțiul de primăvară și faza lunară, cele mai importante sărbători și obiceiuri păgâne au fost împinse în afara ciclului pascal, la Lăsatul Secului și la Rusalii”.
Lăsata Secului este momentul de cumpănă dintre vechiul și noul An Agrar, un scenariu ritual de îmbătrânire și înnoire a timpului, în care ritualurile si datinile pregătesc evenimentul și-l consfințesc – adică sunt împărțite simetric într-un ciclu de sărbători care au loc de-a lungul a doua săptămâni, o parte dintre ele fiind celebrate înaintea Lăsatului Secului in „Săptămâna Nebunilor”, altele după, în săptămâna “Caii lui Sântoader”[1].
Sărbătorile tradiționale desfășurate pe parcursul acestor două săptămâni sunt despărțite simetric de sărbătoarea nocturnă a Lăsatului de Sec, cunoscută sub diferite denumiri zonale: Strigatul peste sat, Priveghiul cel Mare, Alimori, Hodaițe, Animolile, Moroleuca etc. și păstrează anumite elemente care sunt specifice nopții dintre ani.
În comuna Afumați această sărbătoare nocturnă se numește ”Olelie”, nume întâlnit în puține localități și a cărui origine nu este foarte bine cunoscută. Am întâlnit denumirea și într-o nuvelă a lui Fănuș Neagu, intitulată ”Ningea în Bărăgan (Olelie)”, a cărei acțiune este plasată în satul Suligatu, menționându-se însă faptul că acest obicei se păstrează în mai multe sate din Bărăgan.
Anumite studii menționează ca termeni folosiți în Muntenia pentru această sărbătoare: Urlălie, Urălie, Olelie.
Etimologia cuvântului ”olelie” este greu de precizat. Ion Căliman în studiul său ”Restructurări tematice şi conotative într-un obicei tradiţional din zona Făgetului –Strigarea peste sat” încearcă explicarea denumirilor din zona respectivă, precizând însă că ”etimologic este greu şi, totodată, riscant de precizat originea denumirii obiceiului, căci este recunoscut faptul că etimologiile populare au dat naştere de multe ori unor cuvinte curioase, chiar bizare pentru noi astăzi, dar care în mentalitatea şi graiul tradiţional au funcţionat şi s-au păstrat cu rigurozitate (fenomenul mai poate fi constatat şi în unele balade, colinde, oraţii ori descântece zonale)”. Acesta încearcă însă explicarea termenilor de ”alimoli” sau ”animoli” prin existența unor interjecții inițiale (ali, alei, alelei) de la care se presupune că s-a ajuns la la actualele formule de strigări, repetate ca un laitmotiv de atenţionare a auditoriului (comunitatea sătească) şi de ritmare specială a strigărilor. Procedând într-un mod similar, am putea crede că termenul ”olelie” provine de la interjecții de tipul ”oleo”, care înseamnă ”aoleu”.
Originea obiceiului se pierde în negura timpului. În timp ce unii îl consideră de origine slavă, alții consideră că acesta provine de la daci, la care exista obiceiul roților de foc asociate unor ritualuri agrare de sporire a fertilității pământului și de asigurare a rodniciei pământului în noul sezon agrar. Dacii aprindeau focuri ritualice pentru purificarea pământului, pentru alungarea spiritelor rele și pentru a se bucura de o recoltă bogată în sezonul agrar aflat la început.
Ritualul acestei sărbători, în ciuda denumirilor diferite, este destul de asemănător în satele unde se mai practică. Ion Căliman menționa că ”indiferent de zonă, au următoarele caracteristici: în seara cuvenită (Joi Mari din Săptămâna Mare a Paştilor, sau, mai rar, în prima seară de Lăsata Secului) se constituie grupuri de săteni, cu precădere bărbaţi, mai ales tineri, iar mai recent şi copii, care, după aprinderea de lumânări la crucile şi mormintele celor trecuţi în lumea „fără dor” şi împărţitul pomenilor în cimitir (în ultimul timp, mai ales dulciuri pentru copii), peste mormintele strămoşilor, urcă pe dealurile ce mărginesc satul, de-o parte şi de alta, ori pe uliţele satelor de luncă şi, în unele cazuri, chiar în cimitir („progage”) şi aprind focuri pe care le întreţin până târziu noaptea. De fapt, până la terminarea „strigărilor”. Tradiţional, grămada de priveghi este formată din tulei („tuluji”) scoşi din ieslea vitelor, adunaţi peste iarnă, ienuperi („jârepeni”), lemne, crengi, iar mai nou şi din cauciucuri uzate, pentru ca focul să ţină mai mult. Mai întâi se bate un par în pământ (ca centru, stâlp al focului), în jurul căruia se clădesc celelalte materiale, asemenea facerii unei clăi de fân. În satele de şes se aprind şi în locuri virane câteva focuri, care sunt păzite de tineri, copii şi bărbaţi mai în vârstă.
Participanţii îşi confecţionează din timp sau în aceeaşi zi un fel de torţe, numite în zonă „moroleuci”, „feşciloane”, „feşcile”, iar, mai nou, „paraşute” ori „rachete”, făcute din cârpe, dârze, câlţi, drăgăloci, coajă uscată de lemn, fuior, iască (burete de copac), buret, cauciuc. Acestea se leagă bine în jurul unui băţ bun de azvârlit (de 60 – 80 cm) şi apoi, şomoiogul („feşciloniul”) astfel confecţionat, se îmbibă cu petrol, benzină sau motorină, pentru a se aprinde mai repede. Torţele se aprind şi se aruncă, pe rând, în sus, sau pe coasta dealului la vale, înspre sat şi înspre presupusul auditoriu (comunitatea sătească), fie deasupra mormintelor, în satele în care nu se mai obişnuiesc şi strigările specifice, ci numai facerea focurilor şi aruncarea torţelor.
În unele sate se confecţionau şi cercuri (sau roţi) din crengi, nuiele sau din rotilele plugului, învelite în câlţi, dârze sau paie, care, la sfârşitul strigărilor, se aprindeau şi se rostogoleau la vale, către sat, în urale generale. Tot în final, când focurile se mai domolesc, în unele locuri tinerii organizează un fel de întreceri iniţiatice, probe ale destoiniciei, concursuri ad-hoc de sărituri peste foc, în semn de purificare (focul, apa şi alte obiecte şi substanţe au, în credinţa tradiţională, un pronunţat rost purificator). Astăzi, în majoritatea cazurilor, se aprind focuri şi se aruncă torţele doar în cimitir”.
Dar primul care descrie acest obicei a fost Dimitrie Țichindeal (preot, poet, cărturar, numit de Eminescu în”Epigonii” ”gură de aur”) la începutul secolului al XIX-lea: „…Tocmai de la romanii cei de mult, care (în) februarie în 22 aveau sărbătoarea dumnezeiții Fornacalia sau fornicas, adecă cuptoriu zis, care în alte jertve aprindeau grâu cu paie neîmbletite în cinstea dumnezeitii – au luat, si până în ziua de astazi îl țin, obiceiul că la lăsatul de carne (…) făceau feciorii foc seara și aprindeau hodaițe făcute de paie…”
Iată cum descrie Fănuș Neagu acest obicei în nuvela menționată: ”De Lăsata-Secului (…) e obiceiul să se dea câinii în jujău, iar noaptea să se aprindă focuri pe movile și flăcăii să strige olelie, să strige adică numele fetelor râmase nemăritate și să spună lumii ce beteșuguri au. Pe alocuri nu sunt iertate nici femeile cu bărbat, bănuite că ar călca strâmb.”
Folcloristul Simion Florea Marian, în ”Sărbătorile la români” consideră că această datină este sărbătorită numai de către românii din Banat și Transilvania, care o numesc ”Alimori”, dar și Priveghi, Hodăițe, Hodaize, Hopaize și Opaiț. El prezintă desfășurarea evenimentului așa cum îl relatează B. P. Hasdeu: ”se face în unul sau mai multe locuri foc, fiecare părtaș aducând partea sa de lemne, paie etc. Acolo cântă, strigă, joacă și urează sau chiuie poporul format din tineri și bătrâni. Acest foc se numește Priveghi. În intervalul petrecerii iau tinerii din focul priveghiului tăciuni aprinși în mâni și întorc pre lângă sau în jurul focului, formându-se din tăciune sau paiele legate și aprinse pe tăciune un cerc de foc.”
Același cercetător descrie ”Hodăițele”, sărbătorite de românii din munți și de sub poalele Munților Apuseni din Transilvania. Hodăițele, la care participă copiii peste 12 ani și feciorii, sunt făcute din nuiele cu câte două crengi, între care se îndeasă paie și tuleie (paie de porumb), pe care le aprind și cu care fac tot felul de figuri. După ce acestea ard, se înșiră tinerii, în frunte cu un vătaf și încep a striga, batjocorind mai ales fetele nemăritate și feciorii rămași neînsurați. Strigăturile pot fi de felul următor:
Alo more! More!
Silito, silito more!
Fata lui popa Vasile
S-a uitat în fântână
Și de ciudă și bănat
Că nu s-a mai măritat
I-a ieșit pe piele vărsat….etc.
În privința strigărilor, se pare că rolul lor era de a sancționa orice abatere de la normele și moralitatea tradițională, având astfel un rol justițiar. Astfel, Ion Căliman identifică mai multe tipuri de strigături:
– satirizarea celor codaşi în muncile agricole specifice perioadei;
– ironizarea celor leneşi, codaşi, fuduli, mincinoşi, beţivi, zgârciţi, a femeilor făloase peste măsură, egoiste, rele de muscă şi secretoase etc.;
– demascarea celor care nu se căsătoreau la timp, rămânând astfel feciori bătrâni şi trebuind să-i însoare babele, sau rămâneau „fete stătute”;
– satirizarea şi batjocorirea vrăjitoarelor din sat, a „strigoilor” şi „strigoaielor”, a „muronilor” şi „muroniţălor”, despre care se credea în mentalitatea comunităţilor rurale că aveau puterea să fure laptele de la vaci sau de la oi şi să le „stărpească” (adică să le lase fără viţei sau miei) sau să producă alte necazuri în sat, prin intermediul spiritelor rele pe care le puteau coordona într-un anumit fel;
– deconspirarea în auzul tuturor a aventurilor erotice nepermise şi ruşinoase, sancţionate de această „instanţă” instaurată ad-hoc în comunitatea în care acţionează legile nescrise ale tradiţiei etc.
În comuna Brănești, aflată la mică distanță de Afumați, obiceiul se numește ”Urălie” și constă, de asemenea, în aprinderea de focuri și strigări batjocoritoare la adresa moravurilor satului, precedate însă de formula ”Urălie! Urălie! La moș Ilie în pălărie!”.
Focul, asociat în tradițiile populare cu forța de purificare și cu fertilitatea, a luat diferite forme de-a lungul timpului.
În comuna Afumați, în urmă cu câteva zeci de ani focul se făcea într-o cutie mică, legată cu o sârmă și care era învârtită de participanți, în timp ce strigau ”Olelie, Olelie/De capul lui…să fie!”. Pe parcurs au început să se facă focuri mult mai mari, asemănătoare celor descrise în celelalte zone ale țării, iar în ultima vreme, din păcate, se constată o deteriorare a obiceiului, în sensul că sunt arse, de cele mai multe ori, cauciucuri, care nu fac decât să polueze mediul înconjurător, iar tinerii care participă au un comportament care lasă de dorit. Urmele cauciucurilor arse la Olelie se văd în comună mult timp după eveniment, la colțurile străzilor unde au au avut loc astfel de manifestări rămânând un praf negru, greu de îndepărtat.
Încercând să răspundă la întrebarea dacă folclorul va dispărea, Ovid Densușianu afirma în 1909: „Nu poate fi deci vorba de o dispariţie completă a folclorului vechi, ci numai de o reducere ori de o modificare a lui. Grija culegătorului a fost şi este prin urmare exagerată (…) Într-adevăr, prin culegerea de material nou, folcloriştii vor găsi totdeauna drum deschis pentru studiile lor şi niciodată nu le vor lipsi fapte noi, actuale, asupra cărora să-şi îndrepte atenţiunea: fiecare epocă e caracterizată prin manifestaţiuni proprii de viaţă şi urmând aceste manifestaţiuni aşa cum ele se reflectă în sufletul contemporanilor, folcloriştii vor avea întotdeauna un câmp întins de cercetare”[2]. Cu toate acestea, consider că o întoarcere către ceea ce a însemnat acest fenomen în trecut ar fi mult mai benefică decât modul în care se desfășoară în prezent.
